Sunt într-un blocaj și, deși contextul e altul, senzația e fix cea pe care am avut-o în studenție, în anul 3, la examenul la politologie. Era disciplina în care îmi pregăteam lucrarea de diplomă, n-avea ce să-mi pice și să nu știu, dar când am fost în fața profei n-am putut articula n i c i u n cuvânt. A fost penibil, m-am simțit îngrozitor, chiar dacă doamna Colțescu mi-a spus că înțelege și că e ok, nu e chiar o tragedie :)

Am mai scris despre blocaje atunci când spuneam că nu lipsa de timp te face să amâni și când te invitam să vezi ce te ține pe tine în capcana pregătirii infinite.

Însă acum m-am uitat altfel la blocaj: dacă nu e ceva ce trebuie rezolvat / înlăturat, ci e ceva ce se cere văzut? Nici măcar înțeles [în primă fază], doar văzut.

Ce credem despre blocaje și de ce fix asta ne ține blocați

Suntem învățați să tratăm blocajul ca pe ceva ce trebuie înlăturat și care, mai mult ca sigur, apare atunci când noi facem ceva greșit: ne lipsește disciplina sau nu avem suficientă motivație, așa că sigur cu un tracker, pași concreți, puși în calendar, și mai multă determinare îl biruim.

Sigur că putem apela la trucuri și rețete rapide prin care poate că am avut rezultate cândva, în alte contexte, dar dacă nu e [doar] asta? Strategiile și instrumentele de măsurare și responsabilizare merg până când sărim peste un singur pas din lanțul de pași care le pune în mișcare, oricare ar fi el. Sunt ca un plasture pe o rană care nu se vindecă și câtă vreme nu încercăm să vedem ce a pricinuit rana, ne concentrăm pe plasture: poate nu e bun modelul ăsta, poate e nevoie și de o alifie. Desigur, cu rana mergem la doctor, dar cu blocajul ce facem?

Ce observ atunci când vorbesc cu oameni despre lucrurile astea e că abordarea e de genul ăsta: eu am o problemă și am nevoie de resurse din exterior ca să repar / fac să dispară problema. Dar niciunul dintre noi nu e singur: fiecare dintre noi se află zilnic în cel puțin o interacțiune cu ceva sau altcineva și blocajul există într-un anume context și nu a apărut din senin. Și înainte de interacțiunile pe care le avem azi, au existat interacțiuni și ieri și acum 2 luni și acum 7 ani și tot așa, înapoi, până la momentul primelor interacțiuni cu primii oameni pe care i-am întâlnit: părinții.

Dacă blocajul de acum are să-mi arate ceva ce am de aflat despre mine sau interacțiunile trecute și eu nu văd asta pentru că atenția mi-e spre cum să fac să-l înlătur?

Eu am stat un pic cu amintirea mea din studenție și ce a ieșit la suprafață [vezi mai jos*] a fost că în spatele autosabotajului era o loialitate față de cineva din familie, cu două generații în urmă [până acolo am date, dar poate fi mai veche].

Adică în spatele oricărui blocaj e o loialitate ascunsă? Și care sau unde e resursa în asta?

Nu mereu și nu e singurul blocaj posibil [îți las și alte exemple spre final].

Asta am descoperit la mine* și blocajul de acum mi-a fost resursă pentru că m-a ajutat să văd ce a fost atunci. Acum, văd partea de loialitate și încă ceva, care ține de o dinamică de grup tot din anii studenției.

A-ha-ul nu vine din încă un sistem, vine din întrebarea asta, care pare banală și pe lângă care trecem ușor că nu ne promite rezolvare, ci ne invită la explorare: Ce încearcă blocajul ăsta să-mi spună sau să-mi arate?

Însă asta nu e o rețetă, e o invitație să te uiți și așa la ce pare să nu aibă rezolvare, mai ales când gândul care începe să domine e că e ceva ce nu faci tu bine sau nu știi încă.

Blocajul e doar simptomul și ideal e să găsim conflictul

Blocajul trăiește în contextul din care faci parte > în rolurile pe care le joci, în relațiile din jurul tău, în ce ai moștenit fără să alegi despre cum arată normalul în familia sau lumea ta. Analiza strict individuală, ce e în neregulă cu mine, ajunge adesea la un impas pentru că privești un fenomen relațional printr-o lentilă strict personală.

Și cum ajungem la conflict?

Prin întrebări, cu curiozitate, răbdare și deschidere într-un cadru de însoțire + acțiune. E greu să vezi singur/ă ce e acolo, așa că neapărat recomand însoțirea, care poate fi terapie, coaching, lucru sistemic, somatic sau o combinație între ele. În cazul meu a fost o combinație de intervenții punctuale [coaching și lucru sistemic] în paralel cu procesul terapeutic. Iar faptul că scriu newsletterul ăsta, chiar dacă cu 1 săptămână întârziere, e partea mea de acțiune.

Da, blocajul meu e pe scris și am avut norocul să aflu că, la mine, autosabotarea e manifestarea acestei loialități față de origine. Dar pot fi și alte simptome.

Îți mai las câteva, fără să detaliez acum de ce și cum**, ca să vezi dacă vreunul, doar la simpla citire, îți trezește vreo reacție [și fii atent/ă ce apare]:

Uite și 3 întrebări, ca prim pas în explorare:

Întrebările ce ar urma depind de răspunsurile pe care le dai la cele 3, așa că nu continui acum cu ele.

Dar, dacă întrebările astea au deschis ceva și vrei să explorezi mai departe, uitându-te concret la contextul tău [deci nu vorbind doar teorii], scrie-mi la vreau@planclar.ro. Ia-o ca pe o invitație la o conversație în care ne uităm împreună la ce ai găsit.

Iar dacă nu simți că e momentul acum, spune-mi un lucru cu care ai rămas după ce ai citit [tot pe mail]

Să-ți fie cu folos, acum sau oricând vei avea nevoie.

Cu drag și pe curând,

Erika

P.S. Dacă e prima dată când citești două puncte și nici nu ne-am mai întâlnit în alte contexte, iată pe scurt câteva cuvinte despre mine:

Sunt Erika Popliceanu, fondatoarea plan.clar. Cu un background interdisciplinar în sociologie, urbanism și comunicare, lucrez cu oameni care simt că sunt împrăștiați în prea multe direcții și au nevoie de claritate. De cele mai multe ori, blocajele nu vin din lipsă de voință sau competență, ci din confuzii de rol, limite neclare și decizii amânate. Iar munca mea e să creez spațiul și structura în care lucrurile astea devin vizibile, ca să îi ajut să vadă blocajul ca resursă.